Meniu

Un puchero valencian, să dai cu caciula-n papagali

Când sunt într-un loc nou, vreau mâncare cu specific și gustoasă. Așa că urmez sfatul care l-am primit în Turcia acum hăt ani: să merg unde mănâncă localnicii. L-am urmat și oriunde m-am dus, mi-a adus satisfacția culinară. Iar când locul e recomandat de cineva din zonă, nu mai rămâne decât să iei căciula cu tine. Nu de alta, dar să ai cu ce arunca după papagali. În Valencia fiind, mai greu găsești câini să-mplinești vorba românească: „o mâncare de arunci cu căciula după câini”. Însă papagalii sunt liberi, zboară prin tot orașul.

– Maria, vrei să mănânci un puchero? m-a întrebat gazda mea.

Nu știam ce e, nici n-am întrebat. Când vine vorba să simt pulsul unui loc, spun prezent necondiționat.

– Dar să nu ai mari așteptări! E un local de cartier.

– Foarte bine, exact ce-mi place! Aici e autenticul, nu în localurile pentru turiști.

Luna Bar, o locantă specific spaniolă, a unui cartier. Cei care locuiesc în zonă, vin să mănânce aici, să mai schimbe o vorbă și o știre, mai ales la prânz. Un spațiu primitor și luminos, cu doar vreo6 mese.

– A și încă ceva, Maria, un sfat: să mănânci încet, ca să simți gustul, mai ales ca să nu te saturi. Felul de mâncare este mare și consistent.

Introducerea a făcut-o un bol de pământ cu năut fiert și ușor gătit. I-au urmat 2 farfurii cu o supă de consistența celei cremă. Trecând cu lingura prin ea să amețesc aburii, am pescuit niște paste scurte și subțiri. Am aflat că după preferința fiecăruia, năutul se înneacă sau nu în supă

La distanță de vreo 5 linguri, au sosit și restul participanților din mâncare. Un platou-tablou, pe care se înghesuiau legume și bucăți de carne, cum numai într-o secvență de film a unui ospăț aș fi putut vedea: cartofi, morcovi, frunze de varză, nap alb, păstârnac, napicol (este tot un tubercul, dar specific locului), un picior de găină, genunchi de vițel, șira spinării de porc, grăsime cu șorici, chiftele fierte. Deși din afara fierturii, domnul chorizo, a fost și el de față. Enumerarea mea e limitată la ce am recunoscut și am putut traduce. Din ea lipsesc vreo 2 piese de bază, cum ar fi niște grăsime cu șorici și un inel de os cu carne roșie-roșie. Despre condimente, nu pot să spun nimic, îmi sunt necunoscute. Doar în chiftele am recunoscut ceva din mâncarea arăbească.

Pentru maxim de savoare, obiceiul culinar spune că se aduc în farfurie câte puțin din fiecare, se pasează și amestecă. De preferat înmuiate în puțină supă. Dacă ai terminat porția, ceri și ți se mai aduce). Ce a ieșit, nu am putut cuprinde nici în poze și nici în cuvinte. Este un minus al tehnologiei că mirosul și savoarea nu se pot simți, orice ai spune sau oricât le-ai fotografia.

Pauzele scurte s-au dovedit obligatorii. N-am vrut să le las totuși goale, așa că le-am umplut cu câte o gură de vin. Recomandat de proprietarul localului, că ar merge cel mai bine cu puchero. Un vin roșu de Castilla, din podgoria Ribera del Duero.

Desertul meu a fost cafea, un expresso scurt și aburind cu o linguriță furată din tarta de queso prăjitura cu brânză a comeseanului. Cu toată dragostea ce o am pentru ea, îmi atinsesem capacitatea de primire. Dar nici n-aș fi putut să refuz cunoștința, mai ales că era în 3 straturi: ciocolată, crema de brânză de sub care, la fiecare-mpunsătură, țâșnea dulceața.

Localurile tipic spaniole sunt afacerile unei familii, în cele mai multe cazuri de generații. De câte ori am mâncat în unul, desertul cel mai bun nu a fost dulcele servit. Să-i văd luând masa împreună, pe membrii familiei care muncesc acolo (de obicei se alătură și copiii care vin de la școală), după ce se golește localul, este cea mai savuroasă prăjitură.

Înainte de a ieși, am schimbat câteva vorbe cu domnul și doamna. Ea stă în cartier din totdeauna, el nu este de aici. A învățat de la bunica ei să gătească și îi place să iasă mâcarea bună.

– Nu e mulțumire mai mare decât să vezi omul că mănâncă cu plăcere.

Li s-a dus vestea pentru felul în care gătesc puchero. Este o mâncare tradițională a Spaniei, dar în fiecare regiune se prepară diferit.

Pe pereții localului am văzut înrămate niște articole dintr-un ziar. Cam de prin 2010. Semn că cei de aici gătesc bine nu de ieri de azi. Cum de fapt se prezintă însuși localul pe cartea de vizită: „Barul La Luna – mâncare fără cuvinte.”

Valencia, Str. Rio de Arcos nr. 18, parter/Calle Río de Arcos no. 18, Bajo

Tel: (+34)96.329.03.50

Categorii:  Din mers, Orizonturi

Tags:  

Comentarii