Meniu

El Puertito – plaja de la capăt de drum

Căutările pe bâjbâite, m-au dus inevitabil în locuri. Acolo viața mi-a aplicat formule și, pe ocolite, m-a dus la mine: prin natură, oameni și împrejurări. Cu harta în mâini, m-am ghidat după obiective, dar invariabil, m-am oprit într-un extaz: „wow! ce fain!” Iar în răstimpul în care-mi părea că mă odihnesc, bucuria îmi curgea prin vene.

Pentru a doua oară-n Tenerife, știam pulsul și atmosfera locului. Vroiam să cunosc mai mult, să ajung mai departe de ochiului turistului.

Plaja „El Puertito”,  în sud-vestul insulei, pe Costa Adeje, între Plaja de las Americas și Plaja San Juan. E naturală și-a rămas aproape neatinsă. Nu e recomandată de ghiduri turistice. Stă chiar în mijlocul unui sat tipic canarian, cu același nume. Laolaltă mai șed un restaurant și o biserică mică.

E o plaja mică, cu nisip negru, vulcanic și e oază de calm. De pe stâncile din preajmă, Atlanticul se arată într-o vedere specială. E o altă fața a Tenerife, cu golfuri și peșteri  mici, cu bărci tradiționale pescărești.

Apa sa vecină e bogată în faună, iar locul e recomandat pentru scufundat și snoerkeling. Poți avea partener broasca țestoasă verde și asta e firesc aici.

Doar un singur neajuns: la plajă se poate-ajunge doar cu mașina. Din stația de autobuz ce duce la Armeñime, un drum de vreo 2km. Obișnuită cu distanțele la pas, atâta nu mă sperie.

Am urmat indicațiile, am schimbat autobuzul, am coborât în stație.

Am aflat atunci că detaliile iau mereu prin surprindere, mai ales în necunoscut. Se strâng toate la fața locului, dar pe net unul n-ar zice ceva: că drumul trece printr-un deșert, plin de cactuși și pământ uscat, că pare mai lung pentru că șerpuiește, că-n timp ce mergi Atlanticul albastru-albastru îți lucește-n față orbitor și că-n spate munții rămân tot mai departe.

Pe măsură ce mă apropiam de plajă, oceanul scânteia și el mai aproape. Se arăta un tablou viu, în mișcare. Când drumul a cotit-o către ea, am ales înainte; un mal drept și stâncos, ca o lojă imensă a naturii. În urmă deșertul, stânga jos satul, de-a lungul lui plaja și-n față golful. Două brațe ce ies din sat cuprind un verde-albastru și bărci legănând.

Nu am avut nevoie să cobor, deja găsisem după ce venisem: natură sălbatică, apă cât vederea și arșița din soare.

O căutare începută nu m-a dus nicicând într-o fundătură. La capătul ei am dat de un drum, din care-au ieșit altul și altul și altul. Necunoscutul m-a atras și m-a speriat egal. Dar prin el eu m-am văzut mai bine. Și-atunci mi l-am ales drept cale, de a mă-nțelege și-a mă accepta.

PS: Nu ratați înregistrarea video, e scurtă și sigur o să vă placă! 🙂

Categorii:  Orizonturi, Pe scurt

Tags:  , ,

Comentarii