Meniu

 

Cartierul Cabanyal

Cum suntem noi oamenii … ne facem cadou cuvinte şi iluzii, ne dăm speranţe şi-apoi ni le luăm înapoi. Cum îşi iau copiii jucăriile când se supără.
Aşteptările prea mari cred că fac realităţile mici. Şi aduc dezamăgirea. Să primeşti ce ţi se-oferă, printre griji şi probleme, să te bucuri de ce ai, e lecţia pe care o învăţ aproape zilnic de când sunt aici. Raiul pe care oamenii şi-l fac din ce au! Speranţa are valoarea lui „a fi” şi „acum”.
 
Deși sunt într-un oraș în care n-am niciun trecut, Valencia, nu mă simt străină. Sunt la-ndemână locuri în care poţi fi de oriunde şi te simţi acasă. Cartierul Cabanyal este unul dintre ele. Înainte de a fi parte din oraş a fost un sat de pescari. Sărăcie şi nevoi….. Apoi a devenit un cartier, dar a rămas tot al celor care au puțin. Casele lui, lipite unele de altele, sunt colorate şi au faţadele acoperite cu ceramică De ce, nu se ştie nici azi. Eu cred că e nevoia celor care n-au, să-şi facă viaţa mai frumoasă prin culori.
După marea pe înserat, este locul care mă relaxează cel mai mult! Fără prejudecăţi şi standarde înalte, oamenii ies în stradă şi stau împreună. La o bere, o sămânţă sau doar aşa, la o vorbă. Pe şleau şi cu bucurie că asta e tot de-mpărţit.
 
Mă duc să mă plimb printre ei. Îi văd şi ascult, filmez, fac poze. Nimic nu prinde însă starea de acolo, în care dau şi nu cer nimic.
Zâmbetul nu e o iluzie şi mereu a fost gratis. Ca şi iubirea, de altfel ….

Categorii:  Din mers, Orizonturi, Pe scurt

Tags:  ,

Comentarii